"N-am venit sa tin un discurs"

Poti sa fi de acord sau nu cu simpatiile politice ale lui Gabriel Garcia Marquez dar este imposibil sa ramai impasibil sub presiunea cuvintelor lui.

Ca in majoritatea cartilor de pana acuma, marele scriitor sud-american realizeaza si in ultimul volum aparut in Romania – N-am venit sa tin un discurs – un slalom uluitor printre frazele pe care le aseaza in pagina de-a dreptul fascinant.

Cartea – care a vazut lumina tiparului prin grija Editurii RAO – ingemaneaza o serie de discursuri rostite de faimosul scriitor de-a lungul vremurilor. Incepand cu cel de la sfarsitul liceului si terminand cu acelea tinute in fata academiilor de limba spaniola, la decernarea Premiului Nobel ori a monarhilor lumii, discursurile marqueziene sunt cand maiestuoase, cand acide dar mereu fermecatoare.

Gabriel Garcia Marquez isi arata maiestria si in compunerea acestei – nici nu stiu daca-i pot spune specie literara – altfel plicticos si adesea lipsit de virtutii. Dar aici isi intra in rol geniul ce te determina sa dai pagina dupa pagina, absorbit cu totul de textele fecunde, scrise cu umor, cu mandrie si cel mai adesea cu tristete despre istoria zbuciumata a Columbiei, a Americii Latine, a universului contemporan.

Mereu m-am intrebat cum “functioneaza” scriitorul pe care eu il consider cel mai de seama in viata. Cum ii vin ideile, cum isi “desfasoara pionii pe tabla de sah”, cum se nasc povestirile ori personajele lui memorabile.

“N-am venit sa tin un discurs” mi-a oferit raspunsul pentru ca am aflat cum toate se aduna, se amesteca pentru ca rezultatul sa fie cu adevarat grandios.

S-ar putea sa plictisesc in continuare (am speranta ca acelora care se reintorc pe site-ul meu nu li se va intampla…) dar am hotarat sa lipesc acestui articol un pasaj (mai consistent) dintr-un discurs ce infatiseaza perfect “uzina” de scris marqueziana.

Sa mai notez doar ca magistralul “veac de singuratate” a fost pritrocit vreme de nouasprezece ani, pana cand, deodata, in doar optasprezece luni, Gabriel Garcia Marquez l-a oferit ca pe un dar nepretuit omenirii.

Imaginati-va un sat foarte mic unde traieste o femeie care are doi copii: un baiat de saptesprezece ani si o fata care n-a implinit paisprezece. Le da copiilor gustarea de dimineata si pe fata i se citeste o adanca ingrijorare. Copiii o intreaba ce-a patit si ea le raspunde: “Nu stiu, dar m-am trezit cu gandul ca in satul asta o sa se petreaca ceva foarte grav”.

Ei o iau peste picior, spun ca sunt presimtiri de baba, se mai intampla. Baiatul pleaca sa joace billiard si, in clipa in care incearca un carambol extrem de simplu, adversarul ii zice: “Ma prind pe un peso ca dai gres”. Rad cu totii, el rade, incearca si nu nimereste. Ii plateste un peso si celalalt intreaba: “Dar ce-ai patit, era doar o lovitura atat de usoara?” Ii raspunde: “E drept, insa sunt inca impresionat de cuvintele pe care mi le-a spus mama azi-dimineata cum ca in satul asta o sa se petreaca ceva grav”.

Rad cu totii de el, iar cel care a castigat un peso se intoarce acasa, unde maica-sa era cu o verisoara sau o nepoata, ma rog, ce ruda o fi fost. Fericit, tanarul spune: “Am castigat peso-ul asta de la Damaso cum nu se poate mai usor, fiindca-i un prost”. “Si de ce-i un prost?” Raspunde: “Mai sa fie, fiindca n-a fost in stare sa nimereasca un carambol foarte simplu cu gandul la ingrijorarea maica-sii care s-a trezit azi cu presimtirea ca in satul asta o sa se petreaca ceva grav”.Atunci mama ii spune: “Nu lua in ras presimtirile batranilor, ca uneori se adeveresc”.

Ruda lor aude si pleca sa cumpere carne. Ii zice macelarului: “Da-mi o livra de carne” si in vreme ce el se apuca sa taie, ea mai spune: “Nu, pune-mi doua, ca se zice ca la noi o sa se petreaca ceva grav si-i mai bine sa fim pregatiti”. Macelarul ii da carnea si, cand vine alta femeie sa cumpere o livra de carne, o sfatuieste: “Luati doua fiindca tot vin oamenii spunand ca o sa se petreaca in sat ceva grav si se pregatesc cumparand de toate”.
Atunci femeia ii spune: “Am copii multi; mai bine da-mi patru livre.” Ia cele patru livre si ca sa nu mai lungesc povestea o sa va spun ca intr-o jumatate de ora macelarul isi termina stocul de carne, mai taie o vaca, vinde toata carnea si zvonul se raspandeste.

Vine clipa in care toti satenii asteapta sa se intample ceva. Isi lasa treburile balta si pe neasteptate, la ora doua, se face cald ca de obicei. Cineva spune: “Va dati seama ce cald s-a facut?” “Pai, in satul asta a fost cald mereu”.

Atat de cald ca in sat toti lautarii aveau instrumentele date cu catran si cantau intotdeauna la umbra, pentru ca, de stateau la soare, se desfaceau in bucati. “Totusi – spune un barbat – niciodata n-a fost atat de cald la ora asta. Nu atat de cald ca acum”.

Dintr-o data, in satul pustiu, in piata pustie, coboara din vazduh o pasarica si vestea se raspandeste: “E o pasarica in piata”. Si toata lumea vine inspaimantata sa vada pasarica.

“Dar oameni buni, mereu au fost pasarele care se lasa din vazduh”. “Da, dar niciodata la ora asta”. Vine un moment in care incordarea e atat de mare pentru sateni incat toti isi doresc cu disperare sa plece din sat, dar n-au curajul s-o faca.

“Eu sunt un barbat adevarat – striga unul – eu plec.” Isi ia calabalacul, copiii, animalele, urca totul intr-o caruta si o apuca pe ulita cea mare, unde bietii sateni stateau si se uitau la el. Pana cand spun si ei: “Daca asta se incumeta sa plece, plecam si noi” si incep sa paraseasca de-a binelea satul. Isi iau lucrurile, animalele, tot. Iar unul dintre ultimii care parasesc satul zice: “Sa nu se abata nenorocirea peste ce-a mai ramas din casa noastra” si atunci da foc casei si altii le dau si ei foc caselor lor.

O rup la fuga, cuprinsi de o panica ingrozitoare, ca intr-un exod la razboi si in mijlocul lor era femeia care avusese presimtirea stragand: “Am spus eu ca o sa se petreaca ceva foarte grav si mi-au zis ca sunt nebuna”.