Literatura

Vargas Llosa: in sfarsit premiat cu Nobel!

07.10.10

In sfarsit s-a facut dreptate! Mario Vargas Llosa – unul dintre cei mai mari scriitori in viata a fost onorat cu premiul Nobel pentru literatura! Acest nume urias al literaturii universale, vine dupa un numar parca indefinit de autori mai mult sau mai putini valorosi, mai mult ori mai putin cunoscuti.

De acesta data, juriul care acorda premiul a tinut cont doar de talent si numai de talent. Llosa,- care cu siguranta poseda o anume o frustrare pentru ca bunul sau prieten de odinioara Gabriel Garcia Marquez reusise sa-si dobandeasca “nemurirea” in 1982, si-a luat acuma o bine meritata revansa! Acest mare scriitor pe care l-am savurat lecturandu-i cartile exceptionale, printre care pot numara Conversatie la catedrala, Orasul si cainii, Matusa Julia si condeierul, Elogiul mamei vitrege, Adevarul minciunilor si mai presus de toate in ceea ce ma priveste – magnificul Razboiul sfarsitului lumii – primeste “marele premiu” cu totul si cu totul indreptatit, care-i aureoleaza o cariera impresionanta de scriitor cu adevarat foarte important. Imbucurator este faptul ca Academia Suedeza mereu acuzata de politizarea Nobel-ului literar, nu a mai luat de asta data in calcul elementele unei implicari politice ci, asa cum scriam, doar talentul. Si Mario Vargas Llosa il detine cu asupra de masura! Cititi-l si convingeti-va!

Intre orgolii si Securitate: Viata unui om singur de Adrian Marino

09.02.10

Doar ce au aparut fragmente din volumul de memorii Viata unui om singur al criticului si istoricului literar Adrian Marino si un scandal puternic in lumea literara romaneasca sta pe cale sa izbucneasca. Din fragmentele pe care le poti citi in Evenimentul Zilei domnul Marino portretizeaza fara tuse cateva figuri foarte cunoscute ale universului literar romanesc incepand cu Constantin Noica, Gabriel Liiceanu, Andrei Plesu si terminand cu Mircea Dinescu. Personalitatile supuse ghilotinei cuvintelor nu s-au lasat mai prejos si dau o replica peste ani si peste moarte autorului clujean. Cel mai aprig dintre toti este poetul Mircea Dinescu care spune scurt si la obiect ca Adrian Marino a fost turnator la Securitate. “Marino a lucrat si pentru SIE, în diaspora. Minte si mort. În vreme ce eu eram arestat la domiciliu, el se întâlnea cu baietii în Cismigiu si dadea informatii. Îi placea Cismigiul, criticul nostru era foarte «romantic»” – spune caustic domnul Dinescu. Este un raspuns dat la caracterizarea facuta poetului de catre cel care astazi, dincolo de mormant, reuseste sa puna pe jar lumea literara romaneasca: “„golanas, suburban, incult, agresiv si obraznic”. Pana la urma nu conteaza foarte mult o disputa care nu poate da cuvantul decat unei singure parti. Ca orice lucru de pe lumea asta, se va dovedi si aceasta polemica, desarta. E precum o criza: cu un inceput, o aprindere de torte, ceva jigniri postume, izbucniri de orgolii si apoi uitare. Dar ceea ce este important, foarte important chiar, este dat de sechelele pe care iata, la douazeci de ani dupa disparitie, Securitatea apartinatoare unui sistem politic nenorocit le mai arata inca in contemporaneitatea romanesca. De fiecare data cand iese la iveala un astfel de “demon”, ne amintim cat de folositor ar fi fost la momentul oportun celebrul “punct opt”din Declaratia de la Timisoara. Asa s-a intamplat si cu cateva saptamani in urma cu Valeriu Anania, asa se va mai intampla si in viitor. Multi spun ca ar fi bine ca CNSAS-ul sa dispara. Eu sunt de parere ca nu. E bine, e reconfortant chiar, sa afli si dupa ani de zile cine a fost turnator si cine a reusit sa se pastreze cu toate vicisitudinile unei vieti marginale si chinuite, cu constiinta curata. Volumul domnului Adrian Marino nu face altceva decat sa zgarme in rahatul culturii romane si mai ales, sa ne reaminteasca cat de nemernic a fost comunismul, cat de adanc s-a varat in vietile noastre pe care le-a maculat intr-un mod cat se poate de josnic. Restul sunt cuvinte care vorba lui Mircea Dinescu demostreaza ca : “Nu am dialogat cu Marino, nu am polemizat cu el. Firea lui era mai aspra, mai ciufuta. Eram la poli opusi. Eu eram artist, nu tineam seama de canoane. El era genul de functionar al culturii, plin de acreala, marginalizat, care a stat în biblioteca si si-a injectat veninul în ceilalti. Cei de genul asta nu se simt bine cu artistii”. Cunosc o serie intreaga de critici literari craioveni si nu pot spune ca Mircea Dinescu nu are dreptate. Ba din contra!

Destin

08.02.10

Am gasit tot cautand prin labirintul Internetului, un text ce povesteste o intamplare cu adevarat iesita din comun relatata de catre scriitorul francez Michel Tournier lui Sergiu Radu Ruba in numarul 37 al Romaniei Literare din anul trecut. Il reproduc aici nu inainte de a spune ca imi aminteste flagrant de nuvela Zidul a marelui filosof si scriitor si el francez, Jean Paul Sartre. Intamplarea este legata cumva de atentatul impotriva lui Hitler petrecut in 20 iulie 1944.

M.T.: În legatura cu acest atentat, s-a petrecut un eveniment cu totul neobisnuit: se stie ca Hitler a trimis la moarte mii de oameni dupa 20 iulie, unii având legatura cu atentatul, altii nu. Pâna la urma, Gestapo-ul a pus mâna pe Fabian von Schrablendorff, un magistrat modest, implicat însa în complot. Judecata mergea de obicei foarte repede: acuzatul era adus la Palatul de Justitie din Berlin în fata Înaltei Curti a Poporului, sub presedintia unui personaj absolut ignobil, Roland Freisler, care deversa tone de injurii si de mizerii asupra acuzatului, îi pronunta condamnarea la moarte, iar sentinta era executata imediat în curtea Palatului. Ei bine, în ziua de 3 februarie 1945, la asa-zisul proces al lui Schrablendorf, când tocmai se apucase sa urle, se declanseaza alarma aeriana. Regulamentul cerea ca în asemenea împrejurari dezbaterile sa se întrerupa si toata lumea sa coboare în adaposturi, acuzatori si acuzati laolalta. O bomba cade asupra Palatului de Justitie, Freisler este ucis, toate documentele procesului ard, dar Schrablendorff scapa nevatamat. E adus înapoi în închisoare, iar de acolo e scos de americani, trei luni mai târziu. Odata, când am fost în Germania, m-am dus si eu sa-l vad pe acest fabulos Fabian von Schrablendorff si sa-l ating ca pe niste sfinte moaste purtatoare de noroc. Multi au facut la fel ca mine, iar omul a trait mult: era nascut în 1907 si s-a prapadit abia acum câtiva ani. Nu de multa vreme a murit si vaduva lui Freisler si, cu ocazia asta, a izbucnit un scandal enorm în Germania pentru ca autoritatile si-au dat seama ca o viata întreaga ea încasase pensia cuvenita unei vaduve de magistrat ucis în exercitiul functiunii.

O tema de reflectie: empatia totalitara

17.01.10
Am fost rugat recent de fiica mea sa-i dau cateva idei despre totalitarism. Tema ei de la facultate suna cam asa: “Inchipuie-ti ca esti un dictator. Cum ai negocia un contract social cu supusii, care sa garanteze libertatea, egalitatea si independenta fiecarui cetatean?”

Un lucru trebuie zis din capul locului: “dictatura proletariatului” nu lasa loc de negocieri. Ele erau excluse din start, pentru ca in numele unei libertati cu totul si cu totul inexistente, propaganda era atat de implicata social, incat ducea pana la urma la disparitia cu totul in mentalul colectiv a notiunilor de libertate, egalitate si independenta. Nu puteau exista cetateni independenti pentru ca sistemul nu permitea accesul la aceasta valoare umana. Asemenea si cu egalitatea, asa cum minunat a reusit sa “posteze” pentru eternitate George Orwell in romanul 1984: “Toti cetatenii sunt egali dar unii mai egali decat altii.” Nu mi-l pot imagina nici intr-un caz pe Nicolae Ceausescu negociind o forma fie si efemera de contract social cu parteneri de discutii precum sindicatele, reprezentantii claselor sociale sau doar oameni simpli, neinregomentati in vreun fel. Imaginandu-ma Nicolae Ceausescu si fiind pus in situatia de a negocia cei trei piloni ai libertatii umane (egalitate, independenta, libertate de constiinta) discursul ar fi unic. Mesajul, ideile mele, s-ar propaga doar intr-un singur sens, fara existenta feed-back-ului. Ele n-ar putea sa subziste altfel, pentru ca asa am fost educat si indoctrinat inca din perioada de formare intelectuala aflata sub inraurire marxista: doar discursul proletariatului este cel real, cel adevarat. Restul sunt povesti pentru adormit vigilenta clasei muncitoare. Si cum eu sunt reprezentantul proletariatului, am ultimul cuvant, care nu lasa loc de nicio farama de echivoc. Iar cuvantul meu nu poate opera si reprezenta decat adevarul. Este clasicul joc al dihotomiei cauza-efect , intalnit de-a lungul intregului demers filosofic al omenirii.
Chiar daca prin absurd, eu reintrupat in Nicolae Ceausescu, as fi auzit sau citit despre contractual social, l-as fi considerat din start nociv pentru societatea socialista aflata sub controlul total al materialismului dialectic, pentru ca el nu se identifica in niciun fel cu lupta de clasa, cu revolutia permanenta ori cu alte elemente de trista aminitire ale tipologiei marxist –leniniste. Intr-un cuvant, in cazul unei utopice negocieri pe tema contractului social cu cei carora le sunt lider ( de fapt, supusii mei…) as exclude dintr-un inceput conversatii ce ar include idei “nesanatoase” social, neconforme cu spiritul “democratiei populare”. Mai mult, cred ca ridicarea unor astfel de teme in fata mea – imaginatul dictator comunist, i-ar pune pe preopinenti in situtia delicata in care cu siguranta as cere urmarirea lor informativa si apoi deferirea in fata instantei pentru tentativa de subminare a puterii populare.
Daca ar fi sa merg si mai mult cu imaginatia in tenebrele istoriei si sa ma pun fie si pentru momentele necesare scrierii acestor randuri in pielea lui Iosif Stalin, lucrurile ar sta cu mult mai grav pentru imaginarii mei interlocutori. Si totusi, nici macar un simplu joc al imaginatiei nu ma poate determina sa cred ca sangerosul dictator gruzin pe umerii caruia stau dupa unele statistici, sufletele a peste cincizeci de milioane de oameni, ar fi conceput vreodata sa se aseze la negocieri si pertractari cu reprezentantii poporului pe care, cu mana de otel il conducea. Cu siguranta pe cei care ar fi indraznit sa ridice astfel de probleme, i-ar fi asteptat “Liubianka” – groaznica prin reputatia malefica inchisoare moscovita si apoi glontul in ceafa. Nichita Hrusciov, cel care i-a urmat la conducerea Uniunii Sovietice, a cazut la un moment dat in dizgratie. Se spune ca pentru a putea scapa cu viata (caci nu mai incapea vorba de vreun surghiun ori mazilire) , i-ar fi pupat minute intregi plangand cismele despotului sangeros, cerandu-i iertare. Si daca “negocierea” cu un inalt demnitar al sistemului s-a produs astfel, cum putem imagina o discutie intre doua segmente importante ale societatii precum Iosif “Koba” Stalin si oamenii simpli? Ca o concluzie a celor scrise ar fi de spus ca o eventuala negociere de pe pozitii de dictator comunist, este in umila mea opinie exclusa. Si cu toate ca au existat si asa numiti democrati in sanul miscarilor totalitare precum Lucretiu Patrascanu in Romania ori Milovan Djilas in Iugoslavia lui Tito, ei au fost devorati de sistem fara drept de tagada. Dictatorii comunisti nu se nasc. Ei sunt generati automat de sistemul care ii promoveaza, prin existenta unui singur for de discutii (partidul unic), a unei singure ideologii (materialismul dialectic) considerata adevarata Scriptura, singura valabila si mai ales a unor aparatcici care propavaduiesc precum niste apostoli ai Infernului, “valorile” false ale unui stat criminal, incompatibil contractului social.
Tema de discutie de astazi ar putea insa avea ceva componente ancorate in realitate, daca m-as imagina un dictator de dreapta (nu de extrema de dreapta!). Eventual un autocrat de extractie militara sud-americana cu ascunse si aproape atrofiate simtiri spre valorile democratiei. Cu toate ca as porni de la premisa ca sunt sa spunem un Augusto Pinochet, mi-am primit educatia intr-o tara libera, cu libertate de expresie, cu un patrimoniu cultural bogat si original, cu inaintasi politici de seama. Deci premisele pentru a putea purcede la un dialog pe tema libertatilor umane exista. Pana la urma nu vad de ce nu as accepta egalitatea de sanse a fiecaruia in raport cu celalalt, daca sunt liderul de necontestat al unei tari in care sistemul de productie al bunurilor se bazeaza pe proprietate privata. Si independenta se poate discuta atata timp cat cetatenii sunt loiali, cred in valorile nationale dar antipatizeaza mai mult sau mai putin fatis culturile alogene. In schimb cred ca m-as dovedi destul de inflexibil cu privire la libertatea de constiinta exprimata public pentru ca nu-i asa, este stiut faptul ca odata ce ai lasat o portita de iesire libertatii cuvantului, lucrurile sunt apoi greu daca nu imposibil de repus sub obroc. Sa ne reamintim in acest sens de Revolutia maghiara din 1956 sau mai aproape de noi, de “glasnost”-ul gorbaciovist din anii ’80. Pana la un punct, poate exista si o libertate de exprimare dirijata cum a fost in Romania intre 1968- 1971.
Toate acestea insa sunt premise false, ale unui univers didactic imaginar, pentru ca istoria demonstreaza cu prisosinta ca nu exista cale de mijloc. Nu se poate sa ai un contract social cu cetatenii, decat intr-o societate bazata pe individualism, libertate de exprimare, egalitate de sanse doar pe jumatate. Ori, o a treia cale e demonstrat istoric, nu exista. Si atunci devine foarte clar ca in spatiul imaginarului politic, operam cu doua elemente: ori democratie bazata pe negociere sociala, pe valorile libertatii umane, ori lipsa lor cu toate consecintele inspaimantatoare pe care le-am cunoscut de-a lungul unei istorii milenare.

Intalnire cu trecutul: Valeriu Anania si delatiunea

14.01.10

Tata, Alexandru Prodan, a fost detinut politic. A facut inchisoare sase ani batuti pe muchie, din ‘50 pina -n ‘56. A trecut prin toate puscariile celebre ale sistemului, incepand cu Jilava apoi Pitesti , Aiud si Gherla. Dupa ce a iesit a incercat sa-si refaca o tinerete ce fusese distrusa in mare parte. In toamna lui 2008 am reusit dupa un an de la primul demers, sa-i citesc dosarul de urmarire informativa dar si pe cel penal de la CNSAS. Eram impreuna cu fiica mea cea mare Alexandra. De fapt ea facuse cererea si pastrase legatura cu institutia amintita. Apoi, cand pe la inceput de noiembrie am fost chemati se intram in posesia “dosarului”, nu mica ne-a fost mirarea cand vedeam ca angajatii nu se mai opreau din adusul hartiilor. Peste trei mii de pagini. Securitatea nu se juca. Tinea o evidenta perfecta a delatiunilor, a ascultarii telefoanelor, a oricarei miscari (la propriu) facute de cei care avusesera ghinionul sa-i intre intre falcile blestemate. N-o fi mers societatea prea bine, o fi fost foametea mare, dar mult hulitul serviciu de represiune functiona ca un ceas elevetian. La vreo cativa ani dupa ce a iesit din gulag, sub presiunea amenintarilor ca-l vor retrimite inapoi, se poate ca tata sa fi semnat pactul cu diavolul. Isi facuse familie, reintrase la studiile pierdute in 1950 (era student la litere si filosofie in Bucuresti in anul doi când a fost arestat). Stiu, s-ar putea spune ca nu exista scuze. Asa e. Si totusi, cei care n-au luat o palma in viata lor de la “organe” ar trebui sa se exprime mai nuantat. Cati dintre noi au stofa de martir? Apoi, prin ’78 a fost rechemat la Securitate. Nu se invatase minte si isi continua cariera de dusman inrait al poporului. De fapt facuse cateva afirmatii total nevinovate printre colegi si “prieteni”. O saptamana intreaga, de dimineata si pana seara l-au torturat cu anchete. E adevarat, nu l-au mai batut. Intr-un final, pe 10 octombrie a cedat. A plecat la doar 48 de ani din lumea acesta care nu-i oferise nimic, folosind ca vehicul otrava pentru gandacii de bucatarie. Povestea lui e lunga. Sta marturie dosarul pe care-l pastrez cu sfintenie. Am scris si o carte in urma cu ani, bazandu-ma doar pe banuieli din Infern ori pe amintirile bunica-mii ori a sorei sale, astazi si ele disparute. N-am publicat-o pentru ca nu am gasit sponsori. Editura Humanitas (aceea care se ocupa se spune, cu “recuperarea” memoriei totalitarismului mi-a refuzat-o. De, ma cheama Mircea dar nu Cartarescu…). O alta, “Vremea” si-a dat acordul dar mi-a cerut si o parte din cheltuieli. N-am avut. Poate o sa am. Ma bate gandul ca infamul “dosar” sa-l fac public aici pe site. Ar merita-o din plin delatorii lui care sunt bine mersi. Isi mananca pensia linstiti. Prea linistiti…
Bartolomeu Anania, guresul mitropolit al Ardealului a intrat la stramtoare. CNSAS-ul (institutie careia ii doresc viata lunga…) i-a dezvaluit identitatea de informator : “Voicu”. Acuma e tarat prin paginile marilor cotidiene romanesti, cate or fi ramas dupa criza economica si dupa victoria nesperata a lui Traian Basescu. Inalt Prea Sfintitul a facut puscarie politica in anii ’50 –’60. Apoi se pare ca si-a semnat oprobiul de astazi. Nu vreau sa ma fac avocatul lui, dar mi se pare totusi prea mult ca niste tineri domni, care habar n-aveau ce insemna cu adevarat puterea Securitatii, sa-si dea cu parerea si sa infiereze comportamentul unui om prins in mecanismul implacabil al bratului de otel al totalitarismului. Cu siguranta inaltul prelat, isi va plati pacatele daca le va fi avut atunci cand va avea intalnirea suprema de la care nimeni nu se poate invoi ori absenta. Poate ca si o constiinta incarcata l-a apropiat de Dumnezeu. Ce vreau sa spun de fapt este ca atat de intins, covarsitor si infernal a fost mecanismul Securitatii, atat de implicat a fost in societatea romaneasca de odinioara, incat iata, reuseste sa faca victime si astazi, la doua decenii dupa desfiintarea ei oficiala. A fost cazul Monei Musca, a ziaristului aceluia de la Academia Catavencu- Cornel Ivanciuc a lui Sorin Antohi , Carol Sebastian si altii, mult mai multi decat ne-am fi inchipuit, cunoscuti sau necunoscuti. Si daca acuma se da cu pietre in fetele bisericesti ( nu ca n-ar merita-o, multi dintre ei chiar au fost figuri sinistre ce au abuzat de har pentru a sluji un sistem odios), Florica Bejinariu (o delatoare ordinara dovedita cu acte in regula) e proptita de colegi la sefia Consiliului Superior al Magistraturii! Tata si altii ca el chiar se rascolesc in mormant! Din pacate, Securitatea traieste, respira mult, bine si sanatos, mult mai sanatos decât o fac toti cei care au suferit intr-un fel ori altul sub teroarea ei de netagaduit. Ea se misca in toate, e omniprezenta la orice nivel al puterii, a vietii sociale, e un cancer care inca aprinde fitile cu potential devastator exact cand ti-e lumea mai draga, ori cand lucrurile par ca se misca firesc. Pana la urma Valeriu Anania si toti cei ca el, au fost, sunt si vor ramane atata timp cat vor mai adasta pe acest pamant, doar niste victime prinse cu bolduri pe harta monstuoasa si invizibila dar inca valabila a sportului national: delatiunea…

Eveniment: Salman Rushdie in Romania!

24.11.09

Intr-o perioada in care suntem angrenati mai mult ori mai putin in forfota politica romaneasca, iata ca la Bucuresti se desfasoara si altfel de evenimente care merita toata lauda: marele scriitor britanic Salman Rushdie a venit intr-o vizita de cateva zile. Autorul caruia i-am citit o buna parte din cartile aparute prin grija Poliromului in limba romana, are un program incarcat din cate am vazut in presa. Mi-ar fi placut sa-i iau un autograf pe pagina de garda a volumului Shalimar clovnul care mi se pare ca e cea mai buna carte a lui. Sau cel putin mie aceasta mi-a placut enorm. Mai mult decat celebrul Versetele satanice ori Copii din miez de noapte. Marturisesc ca Rusinea am abandonat-o dupa primele o suta de pagini.
Subzista in acest mare autor de limba engleza dar de origine indiana un soi de metafora extraordinara, cu greu de gasit intr-o literatura contemporana din ce in ce mai plina de un vampirism de mare succes comercial. Sunt pagini in Rushdie care-mi amintesc pe alocuri de virtuozitatea exemplara a lui Marquez, caci buna parte din frazele lui sunt construite in acelasi ritm situat la marginea realismului magic cu un plus de lirism fermecator. Regret ca nu am avut mijloacele necesare sa ma deplasez la Targul de Carte “Gaudeamus” din perioada aceasta, pentru a-l vedea pe acest scriitor exceptional in carne si oase si pentru a-i smulge un autograf. Mi-am delegat pentru asta fiica cea mare, asa cum cu un an sau doi in urma am trimis-o sa “dea fata” cu Pamuk, celalalt scriitor contemporan de dimensiuni universale care ne-a vizitat tara si pe deasupra nobelizat. Din pacate, data fiind dimensiunea politica din ce in ce mai mare a Nobelului literar, Salman Rushdie se va consola permanent la gandul ca nu-l va primi niciodata…

Succes fabulos, datat post mortem

Va mai amintiti romanele acelea de aventuri pe care le citeam in copilarie? Cu siguranta vi le veti rememora daca veti indrazni sa deschideti paginile trilogiei “Millenium” a scriitorului suedez Stieg Larsson. Poveste excelenta, plina de spioni , de personaje parca preluate din benzile desenate in genul “Dr. Justice”, istorii misterioase, un trecut invaluit in secrete dintre cele mai terifiante, toate acestea reprezinta ingredientele bucatariei volumelor lui Larsson, ce sunt pentru mine cel putin, o lectura la care nu pot renunta nici pentru cea mai apriga batalie politica televizata ori mai stiu eu ce block-buster hollywoodian. “Castelul din nori s-a sfaramat”, ultimul volum al trilogiei Millenium , ni-i aduce din nou in prim plan pe eroii Mickael Blomqvist si Lisbet Salander, de asta data cu o tema si mai infricosatoare din care nu lipseste spionajul efectuat impotriva propriilor cetateni. S-ar putea ca acest fapt sa apara in ochii cititorului autohton ca o banalitate, el fiind obisnuit de decenii cu naravul bolnavicios. Dar pentru o tara precum Suedia , fapta comisa e un sacrilegiu!!
Volumul este scris in ritm alert ,fara inflorituri, fara hyperbole ori poezie. Pana la urma autorul care a murit in 2005 la putin timp dupa predarea catre editura a manuscrisului care ironic, s-a dovedit un success mondial, era jurnalist. Important este ca romanul are o poveste deosebita, care face lectura foarte atragatoare dintr-un bun inceput. Ceea ce insa mi s-a parut cu adevarat inspaimantator este descrierea pe care Larsson o face societatii actuale supertehnologizate, in care Internetul a devenit un fel de Dumnezeu ce inlantuie milioane si milioane de suflete de pe suprafata terestra. Spaima tocmai de aici intervine: ca in aceste vremuri in care ne petrecem ore in sir in fata monitorului de computer, viata noastra nu ne mai apartine, intimitatea s-a dizolvat in eter, iar existenta personala a devenit ori are toate sansele sa devina un “bun” la care oricine poate arunca o ocheada…
Mi-a retinut deasemenea atentia un pasaj in care este descria starea de fapt din lumea serviciilor secrete suedeze: “ A doua institutie era Comisia SAPO (serviciile secrete) pentru protectia constitutiei si comisarul […] isi privea misiunea cu cea mai mare seriozitate. Considera ca acesta era cel mai frumos si mai important post pe care-l poate dori vreodata un politist si nu si-ar fi schimbat functia cu nicio alta din intreaga Suedie judiciara si politista. Pur si simplu el era singurul politist din Suedia care avea insarcinarea oficiala sa functioneze ca politist politic. Era o sarcina delicata, care cerea mare intelepciune si un simt al dreptatii milimetric, pentru ca experienta celor mai multe state demonstra ca o politie politica putea foarte usor sa se transforme in cea mai mare amentintare la adresa democratiei”. Vi se pare vreo asemanare dintre situatia suedeza si cea romaneasca? Vi se pare ca asa au incercat sa se comporte un Gabriel Oprea, un Dan Nica ori Vasile Blaga cu doisiunsfert-ul lor cu tot? Au avut sau au un simt al dreptatii milimetric? Si totusi Suedia e doar la vreo doua mii de kilometri distanta dar cu siguranta din punct de vedere al viziunii asupra democratiei e situata la zeci de ani lumina de democratia originala romaneasca (Iliescu parca de Suedia amintea in anii ’90 cand vorbea de o “a treia cale”…)
Cititi Stieg Larsson, cu siguranta nu veti regret banii , nu putini , pe care i-ati dat pe carti…Si de ce sa n-o recunoastem, parca pagina scrisa merita mai mult interes decat orice post de televiziune…